Datorită profesorului Ioan Sorin Apan încondeiez ouă.
Majoritatea elevilor lui fac câte ceva: ba încondeiază, ba sculptează, ba pictează
icoane, ba colindă. Şi nu sunt puţini care dau mai departe ce au primit.
Aş vrea să fie un “Mulţumesc, profule!” ce scriu mai jos. (În
ultima vreme i se zicea “profu”, aşa că mă adaptez.)
“Până nu înţelegem că cel mai mare dar este că nefiind am
ajuns să fim, trăim ca animalele: ne umplem bucuroşi maţele şi apoi le golim.”
Acesta a fost primul clopot tras de proful Apan la ora de fizică. A venit la Şaguna când eram a zecea.
M-a confiscat din prima oră, pentru că era în afara
sistemului. Mi-a întrecut măsura.
Ne citea la ora de fizică din Platon. Ne citea în autocar
din Pateric. Ne citea nopţile, în jurul focului, pe pajişte, din Voiculescu, din
Eliade. Ne cânta la fluier. Cânta la acordeon. Ne făcea omletă pe munte. Ne
certa când eram proşti. Ne descifra stelele de pe cer. Ne explica lumea. Simţeam cum trage de noi să nu fim
tâmpiţi.
Colindam de Crăciun, colindam de Paşti, ţineam sărbătorile
împreună cu Apan în Maramureş, în Bucovina, în Topliţa, în Bucureşti, apoi prin
Europa. Se simţea în aer cum profu ăsta chiar ne iubeşte. Ne ducea la marii
duhovnici: Ioanichie Bălan, părintele Galeriu, părintele Macarie, părintele Teofil.
Nu conta la ce oră ajungeam la dânşii, căci cu toţii îl cunoşteau pe profesorul
nostru şi se bucurau de întâlnire. Eram îmbrăcaţi în costume de Lăpuş: întreaga
lume ţesută pe costum, cu Rai cu tot. Credeam că nimic rău nu mi se poate
întâmpla, atâta vreme cât port costumul primit cadou de la prof. Chiar credeam.
Cât se putea înspre Dumnezeu. Îşi adapta discursul în
funcţie de interlocutor, astfel încât să se facă înţeles. Nimic nu trăda
superioritate. Erai fericit că te întâlneşti cu el şi puteai să îi spui orice, orice,
orice pentru că nu te simţeai niciodată ridicol, chiar dacă spuneai inepţii …
şi apoi te lămureai. Ne încuraja să fim oameni întregi, nu jumătăţi de oameni.
“Nu fiţi proşti, căci numai proştii pierd lumea.” sau “Atomii stau
lipiţi unul de altul din dragoste, pentru că Dumnezeu este dragoste şi El este
pretutindeni.”
Încă rumeg vorbele profului, chiar dacă au trecut 12 ani de
la terminarea liceului. Profu a rămas prieten cu noi până la sfârşit, chiar
dacă întâlnirile deveneau din ce în ce mai rare.
Anul acesta pe 1 august am primit un mesaj de la o prietenă de
minisat. (Proful înfiinţase cu noi un soi de atelier de spiritualitate şi
creaţie românească, unde sculptam, pictam icoane, încondeiam, ne rugam, ne sărbătoream
aniversările, pe care l-a numit minisatul Sf. Andrei.) În mesajul primit scria:
“Omul solidar cu crucea este solidar cu singurul punct fix, crucea este
solidară şi cu pământul, şi cu cerul, şi cu Împărăţia lui Dumnezeu” Prof. Ioan
Sorin Apan. Nu sunt convinsă că pricep întocmai. Mai am de citit sau, mai
degrabă, de trăit. Pe 4 august a murit, la 55 de ani, de cancer.
Citesc ce am scris şi văd că nu am scris cum aş fi vrut
despre profu, nici nu ştiu dacă se poate scrie sau cuprinde totul. Cum să scrii
despre un om care dansează cu viaţa în paşi de tropotită?
A scris şi dl. H. R. Patapievici despre profu în Zbor în bătaia săgeţii. Undeva pe la mijlocul cărţii.
